Nichita Stănescu este un important poet neomodernist din literatura română care este îndrăgit de cititori, de noi toți, datorită liricii erotice.

Una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste ale lui Nichita Stănescu este Poveste sentimentală, aceasta face parte din volumul O viziune a sentimentelor, publicat în 1964, volum consacrat iubirii.

Poeziile care îl alcătuiesc sunt de un lirism pur și compun ,,romanul unei idile’’. Farmecul poeziilor acestora provine din neprefăcuta sinceritate a poetului. Poetul face acum elogiul stării de a fi, de a exista pentru că se află la vârsta adolescenței;  la această vârstă, existența este pentru el o plutire, timpul nu-l terorizează, iar spațiul nu constituie pentru poet un obstacol, el trăiește sub regimul verbului ,,sunt–exist’’.

În această fază a viziunii sentimentelor, orele sunt pline, lucrurile sunt prietenoase, secundele zboară prin aer lăsând urme luminoase.

Din punct de vedere compozițional, poezia este alcătuită din optsprezece versuri libere repartizate pe trei tablouri:

Tabloul I cuprinde versurile unu-patru și îi prezintă pe cei doi îndrăgostiți sub semnul eternului Eros, aflându-se într-o minunată stare de grație datorată iubirii. Cei doi îndrăgostiți se contopesc prin iubire într-unul singur, iar, prin forța dragostei,  ei se pot asemăna cu perechea mitică, arhetipală, Adam și Eva.

Pentru a exprima cât mai sugestiv intensitatea iubirii, poetul folosește o mulțime de mijloace artistice;  în primul rând, observăm numărul mare de verbe la imperfect cu valoare stilistică ( ne vedeam, stăteam, zburam), verbe care plasează iubirea într-un timp fără limite;  pronumele personale eu – tu au valoare metaforică, sugerându-i  pe cei doi îndrăgostiți ca pe două puncte ale unei coloane infinite de îndrăgostiți, fapt ce-i pune cei doi parteneri în consonanță cu Universul.

Prin metafora marginile orei, poetul îi situează pe cei doi îndrăgostiți în afara timpului și a scurgerii sale nemiloase, undeva într-un trecut foarte îndepărtat, la vârsta de aur a lumii, atunci când existența oamenilor era fericită ca și copilăria.

Comparația ca două toarte de amforă  sugerează o neasemuită stare de grație datorată iubirii;  totodată, cuvântul amforă are valoare de simbol, el fiind un vas prețios care ascunde, conține o comoară, iar această comoară poate fi viața, tinerețea, iubirea.

Tabloul al II-lea cuprinde versurile cinci-treisprezece și, pe lângă mitul erotic, este introdus un alt mit specific lui Nichita Stănescu, cel al cuvântului. Născute din iubire, cuvintele devin obiecte cosmice, capătă materialitate și chiar putere de stihii: Vârtejul lor putea fi aproape zărit.

Așadar, cuvintele născute din iubire au puterea de a transforma realitatea și, în fața acestui miracol, poetul îngenunchează ca într-un ritual.

Tabloul al III-lea cuprinde ultimile cinci versuri și constituie o concluzie a discursului poetic, a poveștii de dragoste trăite de poet în faza ,,viziunii sentimentelor’’.

Concluzia este că dragostea împărtășită generează o energie care face cuvintele nu doar să zboare, ci chiar să fie văzute, materializate ca niște obiecte. Așadar, dragostea naște cuvintele, iar autorul lor, poetul, devine un adevărat Zeus care clădește Universul cu ajutorul Cuvântului.