Definiţia modernismului

Acest curent literar constă în tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a literaturii. A apărut în literatura secolului al XX-lea ca o reacţie împotriva tradiţionalismului.

În literatura română, modernismul a fost teoretizat de criticul şi istoricul literar (NU LITERAL)  Eugen Lovinescu în revista Sburatorul.  Revista a apărut la Bucureşti între anii 1918 şi 1922, 1926 şi 1927; Cenaclul însă, a avut o existenţă mult mai îndelungată; 1918-1947 şi a avut un rol la fel de important ca şi Junimea în secolul trecut.

Obiectivele modernismului în literatura română

Un prim obiectiv îl reprezintă promovarea şi încurajarea tinerilor scriitori din acea vreme: Ion Barbu, Camil Petrescu, George Călinescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi.

Un al doilea obiectiv este reprezentat de sincronizarea literaturii naţionale cu cea europeană, adică cu spiritul veacului ( Saeculum); prin modernizare, Eugen Lovinescu înţelege depăşirea spiritului provincial şi nu opoziţia cu tradiţia şi faţă de specificul naţional.

Acest curent literar promovează teoria imitaţiei şi principiul sincronismului pe care Eugen Lovinescu l-a preluat de la sociologul francez Gabriel Tarde; potrivit modernismului lovinescian, cultura şi civilizaţia unui popor se dezvoltă prin împrumut şi imitaţie după un model mai evoluat; există, aşadar, un spirit comun al veacului ( Saeculum) care determină această configuraţie  a culturilor.

Modernismul prin Eugen Lovinescu impune necesitatea înnoirii ( derivat de la nou + prefixul în) literaturii prin următoarele elemente: trecerea de la literatura rurală la o literatura de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic, intelectualizarea prozei şi a poeziei, dezvoltarea romanului psihologic analitic.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – demosntraţie poezie modernistă

Poezie etalon

  • Text poetic Lucian Blaga
  • Compoziţie şi limbaj într-o poezie modernistă

                               Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Deschide volumul de debut Poemele luminii apărut în anul 1918 şi constituie arta poetică blagiană şi una dintre cele mai reprezentative arte poetice din literatura noastră.

Idealul de poezie blagian a fost enunţat de poet şi în volumul de aforisme Pietre pentru templul meu: Câteodată, datoria noastră, a poeţilor, în faţa unui adevărat mister nu e să lămurim, ci să-l adâncim atât de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.

Această poezie este o adevărată confesiune lirică în care poetul vorbeşte despre atitudinea sa faţă de tainele universului şi în care manifestă o viziune proprie asupra cunoaşterii.

Dintre cele două forme ale cunoaşterii, în concepţia poetului, numai cunoaşterea luciferică sau poetică poate asigura potenţarea misterului în contrast cu cea logică sau paradisiacă care îl distruge prin luciditate excesivă. Această diferenţă de investigare a realităţii este exprimată de poet prin antiteza dintre cele două imagini ale poeziei: eu nu strivesc corola de minuni a lumii; lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns.

Observăm faptul că textul poetic este lucrat cu metafore şi nu cu raţionamente; astfel pronumele personal eu reprezintă cuvântul cheie al poeziei şi este încărcat metaforic, iar prin repetarea lui obsedată îl semnifică pe poet; lumina mea este o metaforă care sugerează gândirea poetică; lumina altora semnifică gândirea logică; corola de minuni a lumii semnifică misterele Universului, flori, ochi, buze, morminte sunt înfăţişări concrete ale misterelor.

De asemenea, opoziţia dintre cele două forme ale cunoaşterii este exprimată şi cu ajutorul verbelor care au valoare metaforică; în versurile  în care subiectul este eu, sunt folosite verbele nu strivesc, nu ucid, nu sugtrum, sporesc, îmbogăţesc, iubesc, în timp ce în versurile în care apare sintagma lumina altora este folosit doar verbul sugrumă, cu sensurile ucide, striveşte, nu sporeşte, nu iubeşte, nu îmbogăţeşte.

Din finalul  poemului căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte
se desprinde atitudinea poetului de protejare a misterelor prin iubire; aşadar, iubirea nu are doar funcţie sentimentală în viziunea lui Blaga, ci constituie un instrument de cunoaştere, iar adevăratul poet trebuie să cunoască lumea prin sentimente şi nu prin raţiune.